La Şlimnic, în judeţul Sibiu, exista o temniţă în care cei care voiau să divorţeze erau obligaţi de către preot să stea trei zile. Nu aveau la dispoziţie decât o singură lingură, o singură strachină şi un singur pat. De multe ori paznicii trebuiau să intervină pentru a aplana conflictele. În marea majoritate a cazurilor cei închişi acolo se împăcau. În două secole în Şlimnic nu au fost decât două divorţuri.
Probabil că la crizele de tot felul, de multe ori, nu găsim soluţia pentru că nu mai zăbovim suficient în preajma lor. Nu ne închidem măcar pentru trei zile cu problema noastră într-o temniţă bine păzită. Cel mai simplu este astăzi să fugi, să te îndepărtezi cât mai repede, să-ţi tratezi problemele ca un turist perpetuu, neavând niciodată timp suficient pentru niciuna dintre ele. Am de multe ori impresia că trăim un fel de divorţ continuu, faţă de noi şi faţă de ceilalţi.
Dorel, 27 iulie 2008
iulie 29, 2008 la 11:29 pm |
simpatica istoria cu Slimnic. Ma intreb insa daca nu tragi o concluzie prea pripita si, in fond, prea simplista. Oare cate femei or fi inteles in acea temnita ca barbatul care le mai trage cate una la betie (sau la trezie) “o face pentru ca le iubeste?”. Sau cate (sau cati) au inteles sa accepte, resemnate, soarta si sa nu mai viseze la “mai bine”? Usurimea divortului modern are si ea doua taisuri. Cel rau, este cel pe care il zici tu: devine usor, prea usor, sa fugi in numele “libertatii” de seriozitatea unei probleme. Greul vietii este vazut, modern, mai ales ca ceva ce trebuie indepartat prin eschiva, nu prin asumare, consumare si depasire. Pe de alta parte, usurimea potentialului divort aduce, pe partea pozitiva, necesitatea unei mai mari atentii fatza de celalalt si fericirea lui. Poti sa ramai fara ea / el oricand, asa ca mai bine fii atent la ce se intampla cu tine si cu voi. Este, daca vrei sa vezi si asa lucrurile, o mutare dinspre forta formei spre forta continutului.
Putine lucruri cred ca depasesc in grozavie pe lumea asta o casatorie capcana.
august 27, 2008 la 10:52 am |
Intr-adevar, concluzia mea este prea “mare”. Am facut o transpunere voita de sens. Mi s-a parut a vedea in temnita impacarii ceva mai mult decat relatiile conjugale, une fel de maladie contemporana. In astfel de “exprimari” generalitatea este bineinteles asumata.
Strict despre bolile de cuplu, nu cred ca doar ginta masculina este ceea care trebuie sa se pocaiasca. In privinta cauzelor si administrarii dezastrului conjugal, vad lucrurile mai democratic. “Imblanzirea scorpiei” arata doua chestiuni semnificative. Pe de o parte, doua dintre defectele clasice feminine : neascultarea (in sensul mai mult tehnic, ci nu neaparat al nesupunerii) si limba ascutita (vorba rea) iar, pe de alta parte, faptul ca atitudinea si solutia masculina nu trebuie sa fie neaparat “fizice”, adica barbatii pot fi si intelepti nu neaparat violenti.
Sunt cu totul de acord cu “parte pozitiva”.
iunie 14, 2009 la 8:58 pm |
Dorel, mi-a placut mult idea temnitei (atat la propriu cat si la figurat) si imi place sa ma gandesc adesea la ea.
DSP, ideea cu “partea pozitiva” a usurimii divortului modern mi se pare oarecum interesanta. Imi pun insa intrebarea din prisma unui om sa zic asa normal, sau care este caracterizat prin slabiciuni de toate felurile: o data si o data, sau poate chiar de mai multe ori, il ranesti pe cel de langa tine chiar si fara sa-ti dai seama; o anumita lipsa de comunicare poate sa intervina si tu, crezand ca lucrezi pentru “o mai mare atentie fata de celalalt si fericirea lui” de frica sa nu-l/o pierzi, nu faci decat sa lucrezi la saparea relatie… si atunci intervin motive de divort. Eu cred ca in unele momente o temnita a impacarii poate sa fie mai mult ca binevenita.
Ceea ce prezinti tu ca partea pozitiva a divortului eu o vad ca un mijloc de supravietuire inainte de divort. Interesant. Dar la fel de interesanta si temnita impacarii, in caz ca…
Cat despre femeile despre care pari sa spui ca, in acea temnita, au iertat barbatilor, poate prea usor, violenta fizica sau alte pacate, eu as tinde sa cred ca poate acei barbati tocmai si-au schimbat atitudinile in urma celor 3 zile de temnita, si ca acele femei au avut in sfarsit si ele timp sa-i asculte pe barbati si sa-si vada si partea lor. Si poate ca, la urma urmei, acele cupluri au gasit metoda de comunicare in temnita si mi-ar placea sa cred ca si-au instaurat daca as putea sa-i zic asa o “temnita privata” chiar la ei in casa, si asa au dus-o pana la sfarsit…
Poate cel mai interesant ar fi totusi sa incercam fiecare cate o temnita din aceasta, fie in problemele de cuplu sau in cele de alte feluri, si sa vedem ce si cum e cu adevarat.