“Observatorul cultural”, această “RealitateaTV” a revistelor de cultură, a făcut din Gabriel Liiceanu un “Traian Băsescu” al culturii române, mai precis un catalizator al urii de neînțeles a observatorilor (și actorilor culturali). “Cel care pune punctul pe «i»”, Caius Dobrescu, (acest… Răzvan Dumitrescu), exponentul “observatorilor” (“analiștilor”) ne servește de regulă o ură și o frustrare imunde împachetate în argumente culturale. Din toate acestea reiese că “dictatorul culturii”, “boierul minții” și “idolul forumului” ocupă un loc necuvenit în cultură, deci este un impostor. Cum se cuantifică această poziție culturală, nu știm. Cine o stabilește, nu știm şi nu ni se spune. Dar dacă ceva nu este în regulă, știm măcar pe cine să dăm vina. Cum vor fi jubilat “observatorii” văzându-l bulversat pe scena publica, aha, de inclasabila Herta Müller!
Dacă arunci o privire în istoria ticăloşiei în cultură, poţi vedea cu uşurinţă că, dacă resortul ei este frustrarea, atunci armele folosite sunt cele ale moralei (“Gabriel Liiceanu este un oportunist”). În mod normal, dezbaterea culturală ar trebui să aibă loc la nivelul conţinutului, unui filosof îi vei comenta ideile, calitatea argumetării, situarea într-o tradiţie, sursele, unui comentator îi voi comenta capacitatea de a înţelege o operă, criteriile estetice folosite şi aşa mai departe. Altfel, discursul se va reduce la simple injurii stradale ambalate cultural.
Deviza Generaţiei ’80 sau ’90 de la care se revendică Caius Dobrescu era : “poezia să coboare în stradă”. Aceasta presupunea un apel la autenticitate, o relaţie directă cu lucrurile, care poate fi interpretată ca o încercare de a fi mai înspre adevăr. Dar, deşi poezia a coborât în stradă şi a vorbit de lucruri care ne erau familiare, a redevenit prezentă, unii dintre autorii ei nu s-au mai întors de acolo şi preferă în mod paradoxal să practice o cultură de la acest nivel cu instrumente specifice, apelul isteric la morală, invectiva şi stâlpul infamiei.
Dorel, 9 octombrie 2010
