O văd de ceva vreme cum intră  în sală călcând mai mult pe vârfuri şi închizând cu grijă uşa ca să nu facă zgomot, totul cu acea discreţie specific asiatică. Şi fiindcă nu ţi-e dat în fiecare zi să te întâlneşti cu cineva venind de aşa de departe, tocmai din Japonia, am intrat într-o zi vorbă cu ea.

- O să mergeţi în vara asta acasă? o întreb într-o zi chiar înainte de plecare.

- Nu.

- (atunci, speriat că dialogului se va termina atât de repede continui) Dar atunci când mergeţi, trebuie că faceţi foarte mult cu avionul?

- Foarte, îmi spune, cam treisprezece ore, apoi o escala la Hong-Kong.

- Aha, zic eu.

- Dar dumeavoastră?

- Eu, îi spun, doar două ore şi un pic.

- Cu trenul?

- Ah, nu cu avionul.

- Dar de unde sunteţi?

- Din România.

- E departe?

- A patra ţară de aici daca vă uitaţi spre Est (nu părea să fie foarte lămurită şi continui) la Marea Neagră.

- Aha, Marea Neagră cunosc. Am auzit de ea în Japonia.

-?!

- În cadrul unor lupte tradiţionale.(aici îmi spune un cuvânt în japoneză şi dacă vede că nu pricep, spune:) SUMO (mă luminez dar apoi mă nedumiresc la loc)

- “SUMO”, dar ce legătură are cu Marea Neagră?

- În Japonia sunt foarte mulţi luptători de SUMO care vin din Georgia (nedumerirea mea e din ce în ce mai mare) şi care, aşa cum unii de acolo de numesc “Floare de cireş” sau “Adiere de vânt în martie” cei din Georgia  îşi iau adesea ca nume de scenă “Marea Neagră”.

16 iulie 2009

La France 2, de altfel televiziune serioasă, în ziua funeraliilor “megastarului” jurnalul de seară este prelungit cu imagini în direct. În studio sunt invitaţi “un apropiat” şi un “admirator-specialist”. Cel din urmă după câteva calupuri de ştiri internaţionale încearcă să explice mega-succesul. Aflăm astfel că cel care a murit a fost şi negru şi alb şi bărbat şi femeie şi adolescent şi matur şi tânăr şi bătrân pentru a trece la o mega-concluzie: E în fiecare din noi un pic de Michael Jackson.  (Te întrebi până la urma ce nu este în noi?) Lucrurile par a sta mai degrabă invers. În acest “Michael Jackson” care “nu a murit” pentru ca de fapt nu a existat niciodata este un pic de fiecare. Aceasta nebuloasă construită din nevoia noastră de idoli, de imagine, de tot şi nimic în acelaşi timp.

16 iulie 2009

Nu cred că se poate exprima în mai puţine cuvinte o astfel de ˝trecere˝. Este un fragment dintr-o scrisoare primită de la G.

˝…aş vrea să-ţi mărturisesc că pe măsură ce viaţa mea avansează am o tot mai acută impresie a insondabilităţii experienţei umane, am o reală dificultate în a găsi o definiţie a mea însămi şi a celorlalţi (cei din preajma mea pe care încerc să-i înţeleg) şi îmi este tot mai greu să-mi stabilesc un scop fix către care să mă îndrept ; maturitatea a venit cu un plus de conştiinţă şi de instabilitate, şi nu ştiu dacă să o regret sau nu…˝ (G.)

17 decembrie 2008

Uneori, este uimitor cât de mult poţi te duci pe tine în călătoriile tale, aşa de mult încât ajungi să nu mai vezi doar ceea ce ai în faţă, ci şi pe tine, ceea ce ştii tu, aminitirile tale, pe tine clar şi neclar ca o atunci când te vezi în geamul unui tren noaptea, peste clădiri abia luminate ce trec cu repeziciune şi câmpuri negre fără capăt.

La Şlimnic, în judeţul Sibiu, exista o temniţă în care cei care voiau să divorţeze erau obligaţi de către preot să stea trei zile. Nu aveau la dispoziţie decât o singură lingură, o singură strachină şi un singur pat. De multe ori paznicii trebuiau să intervină pentru a aplana conflictele. În marea majoritate a cazurilor cei închişi acolo se împăcau. În două secole în Şlimnic nu au fost decât două divorţuri.

Probabil că la crizele de tot felul, de multe ori, nu găsim soluţia pentru că nu mai zăbovim suficient în preajma lor. Nu ne închidem măcar pentru trei zile cu problema noastră într-o temniţă bine păzită.  Cel mai simplu este astăzi să fugi, să te îndepărtezi cât mai repede, să-ţi tratezi problemele ca un turist perpetuu, neavând niciodată timp suficient pentru niciuna dintre ele. Am de multe ori impresia că trăim un fel de divorţ continuu, faţă de noi şi faţă de ceilalţi.

Dorel, 27 iulie 2008

(sau viaţa tradusă)

pili-pili nu este o revistă de lux. Ea nu este nici măcar o revistă, ci un fel de intermediar, un soi de filtru inversat prin care oferta nu este selectată, asta ar fi fost una dintre condiţiile luxului, ci este multiplicată. Având ca subtitlu, “ce-mi oferi tu astăzi?” pili-pili îţi oferă diversitatea, toată.

Daca tot am ajuns în posesia ei, am zis sa o răsfoiesc. Micul editorial nesemnat de la început spune ceva promiţător: dacă nu te duci nicăieri în vacanţă, nici o problemă, urmând sfaturile pili-pili, viaţa însăşi va deveni o vacanţă în aşa fel încât la sfârşitul verii bucuria ta pili-pili va putea rivaliza cu bronzul arogant al colegului tău proaspăt întors din vilegiatură. Ca să profiţi pe deplin de avantajele vieţii pili-pili, totul e să nu te grăbeşti. Rezultatele se vor vedea în septembrie.

Ce ar trebui să faci? În primul rând, cum spuneam mai sus, o încetinire de ritm, adică, într-un fel, a mai adăuga un pili la pili. Astfel, vei putea descoperi arta de a de te da cu bicicleta folosindu-te de accesorii din ce în ce mai eclectice, simţind cum, asemeni lui Hermes, îti cresc aripi la picioare. Vei putea descoperi infinitele creaţii de sorbeturi şi îngheţata, saloanele de frumuseţe şi, nu în ultimul rând, noua moda de fortificare a personalităţii, coaching-ul. Voi vorbi doar despre două dintre ele.

Mersul pe bicicletă pili-pili. Ideea generală ar fi să pedalezi din cap până în picioare. Pentru asta îţi trebuie, dacă eşti sportiv, un tricou special de biciclist pentru circulaţia corectă a transpiraţiei, mănuşi, atenţie, nici prea strâmte nici prea largi, un fel de pantofi sport adaptaţi pentru bicicletă, pili-pili ne spune că moda de anul acesta ar fi un fel de pantofi-pedală care se inserează direct în manivela de la bicicleta, apoi ochelari speciali de biciclist, care sa prevină praful în ochi şi, în fine, nu trebuie să uitaţi să adaptaţi înălţimea de la şa. Daca nu sunteţi sportiv, atunci vă puteţi mulţumi cu: o vestă reflectorizantă, eventual una “design”, cască de protecţie, pneuri adaptate, abţibilduri cu animale şi flori, o şa personalizată, o sonerie în forma de banană sau gărgăriţa (pentru toate acestea avem şi poze ilustrative), un kit halogen şi, ce să facem dacă nu suntem sportivi, un cardiometru. E mult? E puţin? Nu ştiu. E pili-pili.

Antrenorul de personalitate. pili-pili păstrează denumirea originală coach, de altfel aceea care se foloseşte în domeniu. Ca şi în cazul bicicletei avem o idee generală: Niciodată fără coach-ul meu! Coaching-ul se adresează, ne spune pili-pili, oricărei persoane gata să se repună în discuţie, care caută să se adapteze unei noi situaţii, să se simtă mai bine, să-şi afirme personalitatea, să spună adio tristeţii, să meargă în direcţia bună, să lupte contra stărilor negative sau pur şi simplu celor care vor să schimbe ceva în viaţa lor. “The coach” este un însoţitor specializat. Astfel, există un coach de sport, un coach de frumuseţe, un coach de sănătate, un coach psy, un coach nutriţionist. “The coach” te însoţeşte “pentru ca tu sa găseşti în tine ceea ce este mai bun” Articolul, în franceză, păstrează fidel termenii din domeniu şi aflam astfel cum este denumit cel vizat de aceasta activitate. De exemplu, “Le coach sitmule le coaché” Mi-e teama să încerc o traducere în româna. Alfăm din articol că International Coach Federation a raportat în 2007 un profit mondial aproximativ de 1 miliard de dolari, rezultat bineînţeles din activitatea de coaching.

Cum spuneam, oferta pili-pili este foarte variată. Îmi e greu să mi-l imaginez pe cel care ar vrea sa fie pili-pili fie şi numai în cele două domenii de mai sus. În spatele atâtor detalii cel care vrea să fie pili-pili devine din ce în ce mai mic şi mai mic. Din el nu mai vedem decât o sonerie-gărgăriţă, nişte ochelari de soare, o vestă reflectorizantă, nişte pantofi-pedale, toate acestea mergând spre un cabinet de coach pentru o viaţă mai bună.

Dorel, 22 iulie 2008

Francezul Guy NEGRE a inventat nu demult maşina cu aer comprimat. Aceasta, pe lângă faptul că presupune un proces de producţie mult mai puţin costisitor decât o maşină obişnuită, este dotată cu un filtru care face ca aerul eliminat să fie mai curat decât cel comprimat. Inventatorul acestui motor cu aer nu putea fi, bineînţeles, decât un francez, asta ca să ne mai aducem aminte de corpul maşină al lui Descartes, acum având la îndemână, iată, o maşină corp. În sfârşit, res cogitans găseşte o soluţie pentru a face res extensa mult mai respirabilă.

Dorel, 19 iulie 2008

Cred că nu ne mai dăm seama de nefirescul unora dintre imaginile publicitare, de nefirescul fotografiilor supradimensionate, de pildă. Ni se pare natural să vedem lăbărţându-se pe câte un panou imens o roşie gigantică sau o grămada de căpşuni de mărimea unei maşini, ce plutesc dominator deasupra noastră. Deşi aceste imangini sunt gândite pentru a face cât mai apetisante produsele cu pricina, pe mine mai mult mă sperie decât mă atrag. Mă întreb cât de nedumerit ar fi privit o astfel de reclamă vreun trăitor al unor veacuri mai îndepărtate, care s-ar fi întâlnit brusc şi neiniţiat cu  imaginea unei legume uriaşe cocoţată pe doi stâlpi?

Dorel, 19 iulie 2008

De obicei când mergi cu trenul nu se întâmplă nimic. Doar cîteva dialoguri fără prea multă importanţă. Cam atât. Şi totuşi acum două săptămâni, între două gări, la mai bine de o oră distanţă s-a întâmplat ceva. Trenul s-a oprit brusc pe câmp. Era deja noapte. Cineva trăsese alarma. Contrar aşteptărilor, n-a fost nici un fel de agitaţie. Părea că toţi aşteptă liniştiţi ca trenul să plece. Dar n-a plecat. Pentru noi, cei de acolo, trenul acela n-a mai plecat niciodată. Se pare că nimeni nu-şi mai aduce aminte de el. Dacă mă gândesc bine, nici eu nu sunt foarte sigur. Dar ceva s-a întâmplat. Imediat după de a fost tras semnalul de alarmă, s-a făcut o linişte profundă. Stăteam fără să spunem nimic. Nici măcar nu dormeam. De câteva ori a trecut controlorul. Şi nici el nu a spus nimic. A trecut doar aşa. Am stat aşa fără să spunem nimic şi fără să ştim cât anume. Apoi am plecat. Toţi. Unul după altul.

Îmi aduc aminte că atunci când am ajuns în prima localitate încă tăceam. Cred că eram vreo două sute. Nu sunt sigur. Era chiar înainte de miezul nopţii. Nu ştiu cum trebuie să fi apărut celor puţini pe care i-am întâlnit. Fiecare îşi luase bagajele cu el. Cineva a spus că părem ca nişte fantome iar dintr-o casă imediat s-a auzit un plânset de copil. Nu ne-a oprit nimeni. Nici nu ar fi avut de ce.  În următoarele localităţi n-am mai întâlnit pe nimeni. Controlorul se juca tot timpul cu cleştele de compostat. Ţac, ţac. Sunt singurele lucruri pe care le-am auzit.

Când am ajuns în a treia sau a patra localitate, de dimineaţă, ne-au oprit. Mai un echipaj de poliţie a cerut actele celor din faţă, dar nimeni nu s-a oprit. Peste zece minute ne-au ajuns din urma câteva maşini de poliţie şi in cele din urmă şi o ambulanţă.

Apoi m-am trezit într-o cameră de spital. Lângă mine am recunoscut pe câţiva dintre cei cu care fusesem în tren. I-am întrebat dacă ei ştiu cum ajunsesem aici. Niciunul nu ştia. Mai târziu ni s-a explicat că suferisem de un fel de hipnoză colectivă sau de un fel de somnambulism colectiv, nici ei nu erau prea siguri.

Mi-ai spus că într-o seară brusc şi fără motiv ţi-a fost ruşine să te dezbraci singură  în faţa televizorului deschis.