mecanisme prin aer

În basmul “Voinicul cu cartea în mână născut”, personajul cu acelaşi nume citeşte. Si de ce citea de-a ştia “câte-n luna şi în soare şi el însuşi ajunsese o carte”. Eu mă întreb ce era cartea cu pricina şi ce scria acolo? “(Că enciclopedie nu era”)

Şi fiindcă suntem în poveste, încă tot mai este. În povestea “Hoţu împărat” (culeasă pe la 1874) se zice aşa despre personajul împricinat:

“Şi sculându-se el de la masă, se duse unde se duse el, şi se întoarse numaidecât, peste aşteptarea tuturor, cu o slugă credincioasă, aducând nişte scânduri, stinghii, drugi, odogoane si [atenţie] pânze. Cu acestea se apuca de clădi, ajutat de sluga lui, un fel de foişor.
Gatindu-se foisorul, se urca într-însul si învârtind niste suruburi si niste vârtejuri la niste mestesugiri ce avea acest foisor, începu a pluti în vânt si pe când se tot urca, el îsi lua ziua buna dela toti cei de fata, cari ramasesera cu gurile cascate si cu ochii bleojditi dupa dânsul. Muma-sa cât p-aci sa-i vie rau de inima rea dara îsi tinu firea.”

Am zice noi, daca am fi niste stiintifisti, ca sa fie un “helicopter”. Dar cum nu suntem, nu ne intereseaza. Important e ca mama lui, ca orice mama nu se entuziasmeaza de minunea “tehnica”, ei îi este necaz ca-i pleaca fiul. Ceea ce e foarte normal. Eu îmi aduc aminte ca eram într-o seara de iarna cu cele trei fete filozoafe prin Vieux Lyon. Si vedem noi pe cineva cu un soi de bicicleta destul de spectaculoasa. Roata era actionata prin intermediul unei trape pe care salta posesorul si, probabil, inventatorul chestiunii cu pricina. Ce zice Ilaria? “Oh, le pauvre, il n’a pas froid?” De unde mi-am închipuit în spatele fiecarui inventator sta umbra grijulie a unei mame.

De mare mirare este împaratul, tatal baiatului, care avusese ambitia ca fiu-sau sa stie toate meseriile si in toiul chefului, poate majorat, dintr-o poveste spusa de un alt împarat îsi da seama ca tocmai meseria de hot dragul sau baiat nu o stia. Iar acesta, nu doar ca voia sa faca voia la tata-sau dar avea si o ambitie peste masura si când aude ca era ceva ce nu stia, probabil cea mai subtila (de unde se spune ca “i-a subtilizat”) meserie dintre toate, se pune de pleaca. Si cum altfel ar fi putut sa plece, decat pe calea aerului. Caci nu balauri avea el de înfruntat, nici mere de aur de adus. Acu, el pleca sa deprinza meseria de hot. Daca nu am sti de Hermes, care era seful lor, n-am zice nimic, dar stim. Si stim de asemenea de sandalele lui zburatoare, e drept mai simple, dar el era din “alta” epoca si s-a “revelat” cu vreo 2500 de ani mai devreme. In franceza “voler” are sensul dublu de “a fura” si “a zbura”.

Apoi, o consemnare banala. “Din lucrarea de doctorat a profesorului Valeriu Avram, sustinuta in 1999, aflam ca in arhivele transilvane, cât si în cateva documente din Ungaria se vorbeste des, în perioada ultimului deceniu al secolului XVII, despre Gligor Pintea, supranumit Viteazul din Magoaga Maramuresului. Datele vremii arata ca Pintea obisnuia sa haiduceasca si pe calea aerului, zburand în aparate construite de el insusi. Prima atestare este cuprinsa in textul unei note din 1701, descoperita in 1934 pe o pagina libera dintr-un Apostol romanesc, pastrat in manuscris fragmentat la biserica din Bontaieni, judetul Maramures. Se arata in nota respectiva ca

“de pe Mogosa (munte din apropierea Baii Mari – n.a.) Pintea au sburatu cu sburatoare, facuta de elu, pana in Danesti. Elu ii invata pe pandurii sau sa sboare. Scris-amu io Petre Fatu in anu 1701″.

A doua atestare, pastrata in aceeasi forma, s-a descoperit la Biserica Jank, din Ungaria, in 1944, pe pagina 48 a unui Evangheliar romanesc. Este vorba tot despre un manuscris, gasit in podul bisericii greco-catolice din localitate, manuscris din care aflam:

“Pintea si cu panduri de-ai sai au sburat pe imasuri si fanite de-ale oamenilor de la Viile Satu Mare. O sburatoare (planor – n.a.) ce au fostu araduitu de tri cai s-au opritu si pre fanita varului meu Popanu Irimie. Toata lumea s-au miratu de frumuseţea si sborurile acesto sburatoare. Ele au fostu facute din lemnu de paltinu, plopu, bradu si stajinaru. Rotile lor au fostu captusite cu pile (piele – n. a.) de cerbu deinu codru. Io ierohomanul Genadie inca am vazut cu mirare tot ce am scrisu aicea de pomenire, astazi in ziua de 12 luna lui cuptoru, anul 1702″.

De asemenea, versuri populare romane si maghiare, din nordul Transilvaniei, confirma ca Pintea a fost “mare minte”.

Pe mine întâmplarile astea m-au facut sa visez cu ochii deschisi. Mai ales felul cum erau captusite rotile cu piele de cerb din codru.

Dorel