***
Certitudini 2004
Acum câteva zile mi-am revenit dintr-o lunga, obositoare şi complicată incertitudine. Ştiam că soluţiile cele mai bune sunt soluţiile cele mai simple, că ele apar ca o sclipire fulgerătoare şi te uimesc prin faptul că au fost atât de aproape de tine iar tu, doar prin lipsa ta de ascuţime şi de atenţie, atât de departe de ele. Dar nu ştiam totuşi că poate fi atât de simplu. La congresul extraordinar al PSD o doamnă spune despre primul ministru că el este, se subînţelege în România, “garantul binelui şi al frumosului”. Am auzit des în ultima vreme pe analiştii politici spunând despre cei din guvernele PSD că ar fi “gestionarii sărăciei” şi, prin urmare, garanţii ei, dar totuşi până într-acolo, până la astfel de înalte principii etice şi estetice nu se încumetase nimeni. Afirmaţia doamnei cu pricina poate fi interpretată în mai multe feluri.
Ne-am putea gândi că este vorba doar de un artificiu facil de retorica stârnit de entuziasmul unui festiv congres de partid. În faţa hârtiei, acasă, ştiind că urma să ţină un discurs, doamna în chestiune încearcă să-şi facă tema. Subiectul: anunţată candidatură la funcţia de preşedinte al tarii a încercatului lider de partid. Ce să spună? Să ne închipuim că are cât de cât exerciţiul unor analize de evaluare şi de apreciere. Dar la congres despre asta e vorba? Pâna la urma, omul candidează şi trebuie susţinut. O analiză cu aerul ei uscat şi rece ar fi prea nepotrivită cu atmosfera festivă. Deci, omul trebuie lăudat. Dar ce să spui? Ce să alegi din mulţimea de calităţi ale primului ministru? Faptul că este profesor de drept internaţional. Ajunge? Faptul că a negociat intrarea în NATO şi negociază intrarea in UE, că a iniţiat programul “Cornul şi laptele”. E suficient? Dar cu ce calităţi trebuie sa fie înzestrat cineva care candidează la preşedentie? Să fie garant. Şi ce să garanteze? Constituţia? Prea sec. Şi prea nepotrivit. Un asemenea candidat la preşedentie trebuie să poată mai mult, să tindă spre orizonturi mai largi care nu se întâlnesc direct nici cu reformele economice, nici cu problemele sindicatelor, nici cu indexarea pensiilor, nici cu politica externa. Şi atunci cuvintele vin, “candidatul” este garantul binelui şi al, conexiunea se face rapid, nu degeaba suntem vrând, nevrând în cultura lui Platon, şi al, fără nici o ezitare, frumosului. Sufletul ei de femeie a cedat. Sufletul ei de femeie nu putea lăsa deoparte un teritoriu atât de important.
Desigur expresia poate fi trecută la categoria laude pur şi simplu. Toată lumea ştie că aşa se face, că trebuie să dea frumos. Toată lumea participa ipocrit la tipul ăsta de laude necesare. Dar analizată mai strict, ce am putea afla?
Am putea spune că este semnul unei crize. În viaţa de toate zilele şi cu atât mai mult în politica expansiunea ineficienţei este direct proporţională cu o inflaţie de retorică găunoasă. Cu cât politicienii sunt mai departe de cei pe care-i reprezintă cu atât cuvintele lor sunt mai departe de realitate. De ce au nevoie acum cetăţenii României? Pai, de garantarea binelui (deja obţinut) şi a frumosului (în plină edificare). Se caută un candidat pentru toate acestea şi, iată-l!
Primul ministru, în măsura în care nu reacţionează la astel de aprecieri, păşeşte pe o graniţa foarte subţire. Cea dintre democraţie si dictatură. Asta arată ca tranziţia în România are un nebănuit capăt, sau, mai bine spus, mai multe puncte posibile de sosire. Nu ştim bine încă unde am putea ajunge. Ne-am putea găsi într-o bizară tranziţie circulară. Să ajungem de unde am pornit dar mai sofisticaţi şi cu alte haine. Desfid pe oricine spune ca batem pasul pe loc.
Dar de ce dictatură? Din două motive. A lăsa libere, nesancţionate şi a încuraja astfel de laude, însemnă a încuraja pe faţă cultul personalităţii. În faţa unor laude motivate sau nu orice om de bun simt se apară sau cel puţin încercă. Apoi, sunt notorii în cazul dictatorilor afişarea ostentativă a unui spirit justiţiar şi sensibilitatea pentru arte şi pentru frumos, adică exact garantarea binelui şi a frumosului.
“Ei, nici chiar aşa!” Am putea încerca o altfel de apropiere. Ce domenii ar acoperi cele două expresii. Prin “bine” să spunem, în primul rând, justiţia. Acest candidat este garantul justiţiei. Apoi, ar putea intra şi economia. Ca să fie “bine” trebuie ca întreprinderile să fie profitabile, comerţul eficient, deci economia să funcţioneze. Se poate merge mai departe. Ca să fie “bine”, trebuie ca oamenii să se înţeleagă. Tensiunile sociale trebuie canalizate prin diverse forme de asociere, partide, în parlament sau în afară lui, sindicate etc. Sub acest cvasigeneros “principiu” putem aşeza mai toate instituţiile democraţiei.
Dar ce este cu “frumosul”? Să fie vorba de uniunile artiştilor de tot felul, de asociaţiile de scriitori, de Ministerul culturii? De toate astea. Dar arhitectura? Să fie vorba de comisiile de urbanistica din cadrul consiliilor judeţene? Atunci, acest candidat ne-ar asigura în sfârşit, în calitatea lui de preşedinte al tarii, o imagine liniştitoare a mediului în care ne învârtim zilnic. Am scăpa de obtuzele clădiri de fier si sticla de vilele de prost gust si de tot soiul de semipalate nomade.
Însă, ştim, “frumosul” e un concept relativ. În privinţa asta s-au mai încercat la noi tot soiul de experimente, de pilda Casa Poporului. Dar ce contează! De data asta vom avea un garant, cineva ne va asigura de consecventa frumosului şi a binelui în indiferent în ce formă ar apărea acestea.
Acest candidat este promiţător. Iată cum incertitudinea mea a luat sfârşit. Daca doamna are dreptate, de acum ŞTIU.
Dorel B, 29 august 2004
***
Terorism şi sărăcie
Mică si falsă istorie a cuvântului terorist în România postrevoluţionară
Pentru români cuvântul „terorist” are o stratificare eterogenă de sensuri. Comparabil, la antipod cuvântului „haiduc”, “terorist” se adaugă nefericit gamei amestecate de temeri si frici cu care se confruntă românii. În timpul Rovoluţiei din 1989, „terorist” însema un duşman nevăzut, fanatic, fără scrupule şi bine pregătit. S-ar putea spune că era mai mult o idee menită să coaguleze nevoia de descărcare a furiei acumulate de-a lungul anilor prin imposibilitatea de a critica regimul dictatorial. Deoarece confruntarea nu era directă, armata si miliţia trecând relativ repede de partea revoluţionarilor, era probabil nevoie de ceva care să jusitifice toată aceasta nevoie de descărcare, neîmplinită desigur până atunci prin atât de „spiritualele” bancuri politice. În plus, “cuvântul” a permis vechilor-noi politicieni să se instaleze curaţi la conducere. „Nu noi am fost cei responsabili de morţi, ci un grup de fanatici fideli dictatorului.” Miliţia a ieşit aproape fără pată iar armata, soră victorioasă.
După aceea discursul despre teroristi a privit mai puţin pe toată lumea, ci doar pe cei implicaţi în găsirea responsabililor pentru morţii revoluţiei, rude, societatea civilă, politicieni – de obicei de dreapta – aflaţi în campanie electorală. În limbajul comun termenul s-a banalizat, s-a democratizat, s-a declinat tot mai mult şi la feminin. L-am auzit în expresii de genul: „tu, şefa asta a mea e o teroristă”, „babă teroristă”, „moş terorist” etc. Micile răutăţi repetate sistematic erau percepute ca gesturi mic-teroriste. În fond terorismul nu se prezintă asemenea marelui război, care se desfăsoară de cele mai multe ori în afara societăţii, în locuri desemnate, urmând reguli şi declaraţii prevenitoare între părţile combatante. În fine, probabil ca încet, încet, trecând prin psihoza iniţială şi schimbarea ulterioară de sens era tot mai rar folosit.
Vechiul exil politic si noul exil economic
Înainte de ‘89 românii de peste hotare puteau fi clasificaţi în cel puţin patru categorii : comunităţile tradiţionale din ţările vecine (Ucraina, Bulgaria, Macedonia, Grecia, Serbia, Ungaria şi bineînţeles din actuala Republică Moldova), cei plecaţi la studii si contracte de muncă în străinătate, românofilii (străini care studiaseră în România) şi cei plecaţi din motive politice (diaspora aşa-zis clasică sau ceea ce s-a numit exilul politic). După ‘89 această configuraţie s-a schimbat. A dispărut în mod evident statutul de exilat politic iar românilor aflaţi peste hotare nu li s-a mai recunoscut acest statut. O bună parte din ei s-au întors pentru a putea milita mai bine în ţară. A apărut însă un fenomen nou. Deschiderea de după revoluţie, stabilirea de noi contacte cu lumea occidentală şi dezvoltarea de relaţii între România şi Occident a intensificat radical afluxul de români spre Vest. Am putea spune că, dacă imediat după Revoluţie, cei mai mulţi plecau din mai mult din nevoia de a-şi satisface o curiozitate turistică îngrădită de regimul strict dictatorial, treptat-treptat şi tot mai mult în ultimul timp, aceasta plecare a devenit o alternativă la condiţiile din România. Nu pretind să epuizez toate cazurile particulare de români plecaţi în străinătate. Dar se poate spune fără urmă de îndoială că, dat fiind amploarea acestui fenomen, ne aflăm în faţa a ceea ce ar putea fi numit un nou tip de exil: exilul economic. În preajma terminării facultăţii se înteţesc obsesiv întrebari de genul „Când pleci?” „Ţi-ai găsit ceva ?” Contractele de muncă în străinătate, vânătoarea de vize profitabile, plecatul ca turist pentru a încerca o stabilire dincolo au devenit gesturi care ţin de cel mai banal cotidian.
Terorism şi sărăcie
Ce s-a întâmplat în Spania la 11 martie 2004 a scos nefericit în evidenţă acest fenomen. Fără să fie previzibil, fără să privească strict interese de stat şi fără să fie consecinţa unor evidente implicări internaţionale, românii s-au confruntat din nou într-un mod direct şi absurd cu fenomenul terorsismului. Însă de data aceasta teroriştii nu mai erau “de-ai noştrii” (cadre ale fostei securităţi menite să apere vreun interes şi o ordine naţionale) iar românii nu se mai aflau la ei acasă. Atunci s-a pus firesc întrebarea: ce anumea a făcut ca o blamabilă acţiune teroristă să aibă o consecinţă directă, nefastă şi semnificativă asupra românilor? Este clar că romanii prinşi fără voia lor in evenimente nu erau acolo nici în vacanţă, nici într-un schimb normal de relaţii comerciale. Adică, Spania nu este o ţară vecină cu România şi nu se află într-un tradiţional şi susţinut flux comercial cu România. Ba mai mult, în mentalul colectiv al românilor Spania nu diferă prea mult de ceea ce ce se ştie de obicei despre această ţară, care deşi latină ne e tot atât de străină şi departe ca aproape oricare altă ţară occidentală.
Din interviurile şi descrierile celor implicaţi s-a putut constata ca, în plus, cei care plecaseră să lucreze în Spania nu plecaseră cu scopul de a obţine un supravenit, nu se aflau în ceea ce s-ar putea numi situaţia căutătorilor de aur sau de comori. Din contră, scopurile lor par modeste şi normale (întreţinerea familiei, strângerea de bani pentru căsătorie sau pentru permisul de conducere şi aşa mai departe). A lucra în Spania nu era decât o alernativă normală la o economie romanească în derivă, a unor câştiguri imense dar rezervate unui grup restrâns, a unei lipse de perspectivă şi de speranţă.
În Spania pe 11 martie 2004 românii s-au întâlnit în sărăcia lor (e drept o sărăcie civilizată şi cu atât mai frustrantă, adică o sărăcie care permite contracte şi acorduri de muncă între guverne) cu interesele de stat spaniole şi cu fanatismul unei grupări care nici măcar indirect nu are de a face cu problemele obişuite ale românilor. Iar pentru românim cuvântului “terorist” i s-a mai adăugat o nuanţă şi un sens sau lipsă de sens.
Dorel B, Lyon 2004
